SaltwaterC - 100% scorpio

In caz ca nu am mai mentionat, dupa chitara acustica, la mica distanta, pianul urmeaza in topul preferintelor instrumentale. Da bre, faptul ca sunt trancer nu inseamna ca nu pot sa apreciez si alte genuri muzicale. Manelele nu se pun pentru ca alea nu se inscriu in definitie.

In fine … de regula ignor majoritatea mass-urilor seci ce imi vin pe Trilulilu. Un mesaj dintre multele acumulate de la ultimul ‘Sterge mesajele selectate’ sa zicem ca mi-a cazut in ochi. Impis de curiozitate, m-am dus sa vad despre ce este vorba. Concluzia: 100% satisfactie.

» Powered by XHTML Video Embed

Am zis ca o sa imi iau revansa pentru toti anii astia de cacat cand dintr-un motiv sau altul nu mi-am putut tine ziua in mod adecvat. De regula cand zic ceva … fac.

Morala este scurta: incepand de vineri si pana ieri am fost mai mult cu berea in nas. In parte pentru ca asa am ales. In parte pentru ca nu sunt neaparat fericit cand vine ziua mea. Nu sunt genul care sa se bucure in mod implicit datorita faptului ca imbatranesc.

Beleaua zilei de ieri a venit in cantitati optime. Ovidiu a zis ca vrea sa imbine utilul cu plac(f)utul, deci cel mai cel cadou de pe ziua de ieri a fost …

Momentele acelea care le asteptam cat mai tarziu se pare ca si-au facut aparitia tocmai astazi. Nu sunt multumit, nici overjoyed, nu imi place frigul, cu atat mai mult aparitia primilor fulgi de zapada care au inceput sa cada. Intradevar stateam si admiram spectacolul mort al fulgilor care trecand prin fata ferestrei incepeau sa prinda contur … stateam la fereastra si priveam pierdut cum florile de gheata se implantau pe unde apucau acoperind si viata de anul acesta. Da … inca un an mort … acum tot ce imi ramane de facut este sa il astept pe urmatorul … sa astept sa se trezeasca iar planeta asta …

Zilele astea cand mai mult obligat-fortat am stat in casa s-au petrecut schimbari … schimbari de “Weather Forecast” care nu ma pot lasa indiferent. Am constata cu stupoare ca in astea 6 zile s-a dus naibii si vara. A trebuit sa renunt la tricou si sandale … si chestiile astea nu sunt tocmai indiferente pentru mine din moment ce le astept cu atata nerabdare …

Imi place lumina, vara si soarele, sa ma izbeasca in fata un aer cald in timp ce ma plimb prin parc admirand frunzele verzi ale copacilor … acum pur si simplu vad cum lumina curge printre degete, funzele au inceput sa rugineasca si sa de desprinda cazand usor in bataia unei pale de vand ratacite … nu mai e nimic din tot ce a fost si nu pot sa nu raman cu un ghimpe infipt adanc in amintiri si amintirea timpului pierdut admirand … pur si simplu admirand.

Mi-am adunat gandurile … ma uit zambind catre un caiet care zace pe podea cu foile rupte … si mai este doar o foaie acolo … mai am o foaie de rupt si pot sa zic ca in sfarsit am sters orice urma de vara din mine pana cand stiu ca va reveni.

Din pacate este acelasi ramas bun prin care trebuie sa trec in fiecare septembrie … din fericire va veni si anul viitor …

Din moment ce stau acasa si ma plictisesc de moarte ca n-am ce face (curatenie: nu, iesit la aer: nu, baut o bere: inca nu, etc) am decis sa mai arunc niste litere la bataie cu acest post.

De ce pareri? Simplu. Zilnic sunt intrigat de oamenii care isi dau cu parerea fara a stii despre ce este vorba. Vad oameni care isi dau cu parerea despre notebook-uri, desi nu au avut in viata lor unul, oameni care isi dau cu parerea despre Mac, desi nu au avut in viata lor unu (eu am la servici, 9h/zi se pune), vad oameni care isi dau cu parerea despre OS X sau distributiile Linux in general desi au lucrat doar sub Windows, si vad oameni care isi dau cu parerea despre mine fara sa ma cunoasca. Sau cel putin presupun aceasta. Sunt genul de om care atunci cand am o problema cu cineva i-o zic in fata, nu sun cu numar ascuns. Ce chestie … stau si rumeg informatia pentru simplul motiv ca nu inteleg de ce iresponsabilitatea omeneasca este un lucru minor si trec peste stilul meu de a face greseli gramaticale pentru ca asta e un traiasca motivul … Raspunsul corect la prima intrebare este ca nu este, exista doar puncte de vedere diferite, deci eu imi rezerv dreptul de a-mi pastra punctul de vedere.

De ce acest titlu? Simplu … pentru ca asa mi-a venit. Este ora 1 noaptea si aveam in plan sa ma bag la somn. De ce nu am facut-o? La fel de simplu … pentru ca am luat decizia sa scriu pe blog. Azi deasemenea aveam in plan sa vin acasa sa mut muntii. Nu am facut-o asa cum am vrut. Pentru ca mi s-a zis: hai la o bere. Iar eu aveam chef de o bere. Si pentru ca tot am iesit am mancat si o pizza. Chiar daca am o problema cu sanatatea adica sa zicem ca jobul sedentar nu imi este tocmai prieten din punctul asta de vedere, am acceptat. Si nu, nu m-am complacut in nimic pentru ca lucrurile au inceput sa se schimbe. In bine. Iar asta e din chestiile care nu se vad asa de bine din fata dar se vad din spate de catre cei care au ochi de vazut.

Revin la parerea cuiva care zicea ceva: cu o floare nu se face primavara, dar e un inceput (Doamne de cate ori am auzit asta de la Ovidiu) … si am inceput sa caut cuvantul care defineste aceasta chestie. Raspunsul in aveam in mine … raspunsul era: redundanta. Dar pana acolo nu am inceput sa cred in miracole, ci in pasi mici. Faptul ca incetez prin orice metoda sa nu stau inchis intre 4 pereti albi dupa o zi de servici este un pas mic. Pentru un om. Pentru mine. Si in acelasi timp nu este pentru omenire pentru ca aici chiar este strict treaba mea. Inca lucrez la capitolul invingerea temerilor. Care inca le am. Si nu, nu e vorba de anumite fobii scapate in randuri pe aici, ci pur si simplu de temeri. Temerea de ziua de azi. Incerc chestii noi, chiar daca imi este frica. O recunosc. As fi nebun sa nu o fac. Dar nu imi pasa. Pentru ca daca nu as recunoaste … as fi ipocrit. Urasc ipocrizia.

Pana la urma am inceput sa mut muntii. Chiar daca am facut-o mai tarziu. Chiar daca nu aveam chef. Unele chestii trebuie facute. Sa zicem ca a mea camera incepe sa arate a camera si aspectul de post-Hiroshima a inceput incet incet sa se stearga. Nu mai am o canapea aterizata in mijlocul camerei, am o canapea cu pozitie de sine statatoare. Asa cum ar trebui sa fie. Lucrurile intra in normalitate. Nu pot si nici nu vreau sa operez schimbari bruste. Dar o vreau pentru ca nu imi place ceea ce nu e bine facut. Stiu, am obsesia perfectiunii, si cateodata asta imi dauneaza. Dar pentru aia tot o vreau. Pentru ca este obsesia mea si nu prea am idee ce sa fac fara ea. Si nici nu as vrea. Este motorul evolutiei care se ascunde in spatele meu.

Prima oara cand i-am zis lui angel ca sunt creat ca sa evoluez, mi-a zis ca suna de parca as fi fost conceput in laborator intr-o eprubeta. Sa zicem ca nu e tocmai asa … oamenii in general sunt creati ca sa evolueze si e trist cand vezi oameni care an dupa an zac in aceeasi groapa din care nu au vointa necesara ca sa iasa. Nu, nu pronunt cuvantul neputinta … fiecare poate … daca vrea. Daca nu vrei … inseamna ca problema nu e doar la nivel conceptual. Nu imi place sa ma complac. Si nici nu vreau. Iar daca se poate, as vrea sa invat chestia asta si pe cei care inca nu au priceput-o. Pentru ca e atat de simpla … dar fiecare se imbata in propriie temeri. Da, alea pomenite mai sus, pentru ca toate au legatura in momentul in care sunt prinse in acest cerc vicios.

Mi-a venit cheful de somn … nu pentru ca as vrea neaparat ci pentru ca trebuie. Asa cum pompierii si fac treaba lor in mod distinct, eterogen si distribuit: nu pentru ca au neapara chef de asa ceva, ci deasemenea, pentru ca trebuie. Incet incet am asimilat ideea de chestii care trebuie facute pentru ca trebuie. Si tocmai de aceea imi rezerv doza de reactii neplanificate … nu pentru ca trebuie ci pentru ca vreau. Si fara sa ma simt ca un om fara de cuvant, pentru ca daca am zis ca fac o chestie, o fac. Dar nu o planuiesc, o fac pur si simplu. Sincer ma interezeaza azi, mai mult decat ieri, si in mod cert mai mult decat maine. Cei care nu ma recunosc in aceste randuri, o sa isi dea seama ca in chestiile care conteaza imi am trasat strict anumite puncte de reper ce trebuie indeplinite. Si nu ma grabsesc. Am invatat sa nu ma grabsesc. Pentru simplul fapt ca eu cred in mana aia invizibila care atunci cand ma clatin, ma sustine.

Da … am cam evitat acest loc desi este al meu … este casa mea online in care oricine este bine venit atata timp cat se pastreaza limitele bunului simt. Sa zicem ca zilele astea au fost niste zile cu multe intrebari, majoritatea fara raspuns evident. Am inceput sa rezolv puzzle-ul in care singut m-am inhamat. Am crezut ca am toate bucatile dar constat cu stupoare ca nu este deloc asa. Ceva lipseste … o bucatica de adevar care nu imi da pace deoarece stiu ca este acolo. Nu pot inchide ochii si sa ma prefac ca nu este. Luata la bani marunti, chestia asta ar insemna sa imi insult propria inteligenta si deasemenea sa accept faptul ca prin aceasta inca o persoana isi insulta inteligenta sustinand o prostie. Cine (ma) stie, stie ca prefer chestiile spuse in fata oricat de dure ar parea. Prefer stilul transant si fara ascunzisuri. O zic si o repet: nu sunt un om al jumatarilor de masura. Cine e OK cu asta, bine, cine nu, asta e … nu am timp sa ma ascund dupa degete sub false pretexte de a spera in maine.

Cat despre faza ca nu pot inchide ochii … continui aici … sunt iarasi in una din insomniile alea uzuale ale mele … sa zicem ca SwC nu poa sa doarma momentan …

Chiar am stat si am rumegat zilele astea conceptul de umanitate. Stateam si ma gandeam ca in interactiunea cu majoritatea oamenilor fiecare isi ascunde cat poate aceasta chestie sau incearca sa o omoare cu orice chip. Si totusi, unii continua sa ma uimeasca si sa imi arate ca inca mai exista, faptul ca nu le este frica sa arate aceasta. Practic incep incet incet sa cred iar in ceea ce incepuse sa dea semne de oboseala. Ma cam saturasem de idei fumate, aceleasi replici standard prin care fiecare incearca sa intre in atentia fiecaruia, nu pentru ca intradevar exista undeva chestia aia care sa iti arate ca iti pasa, ci pentru simplul fapt ca … hmm … ce mama naibii sa zic, pentru simplul fapt ca singura chestie care conteaza este sa ia ceva si sa plece.

Am observat ca multa lume considera anumite replici venite din partea mea ca fiind agresive. Sapand putin pe langa aceasta chestie, lucrurile din teren sunt un pic altfel. Facand abstractie de situatiile rare cand ma port ca un magar fara vreun motiv aparent (evident, el exista, dar nu prea imi da dreptul de a ma purta ca atare) de regula imi pastrez doza de sarcasm si aciditate pentru anumite situatii in care lumea din jur face cunostinta cu stilul meu transant de a despica lucrurile.

Sa argumentez: saturat de balivernele care mi-au fost servite de-a lungul facultatii de catre majoritatea profilor, in special majoritatea de la Info, am dezvoltat o tehnologie proprie si personala numita “instigare la gandire”. Se caracterizeaza prin doze de replici precum cele descrise mai sus, unde printr-un mod abstract se include si solutia problemei, destul de evidenta de altfel si destul de usor de gasit daca persoana respectiva ar fi incercat macar sa o judece inainte de a casca gura. O solutie simpla nu ar avea efect pentru ca lumea s-ar obisnui sa primeasca totul mura in gura, deci nu ar mai fi instigare la gandire. Chestia asta se bazeaza pe un stravechi proverb chinez su japonez, mama naibii mai stie, sincer putea sa fie roman, african sau eschimos ala care l-a zis, importanta e ideea: daca ii dai unui om un peste, i-ai asigurat hrana pe o zi, dar daca il inveti sa pescuiasca, atunci i-ai asigurat hrana pe toata viata.

Nu am nimic personal cand interactionez in acest fel. De regula se intampla in scris pentru ca are caracter persistent. Cu timpul unii au ajuns sa imi dea dreptate. Semn ca au inceput sa gandesca si nu au mai luat totul de bun, dupa cum zice si proverbul sau zicala: nu tot ce zboara se mananca.

Stau si dau suturi globului de sticla care in urma cu timpuri de mult uitate trebuia sa ma protejeze de tot si mai ales de toti. Evident, s-a spart. Am luat un ciob de pe jos foarte atent sa nu ma tai si am inceput sa privesc lumea prin el, asa rasfranta si sparta in mii de bucati. Am inceput sa adun bucata cu bucata imaginea formata, poate-poate o sa reusesc sa creez o imagine completa a zilei de azi. Din nefericire nu am reusit. M-am apucat cu anevoie sa numar … sa vad care este bucata de lumina trecuta prin sticla care lipseste. Culmea nu lipseste nimic, si totusi imaginea este incompleta. CEVA lipseste! Din moment ce metodele optice au dat gres, m-am apucat de aritmetica. Am adunat nimic cu nimic si mi-a dat totul. Da … aici era drumul bun. Dupa care am scazut din tot nimic si mi-a dat nimic. Nu am invatat nimic nou … un cerc este perfect doar atunci cand este complet …

Ma uit in oglinda nu pentru ca mi s-a pus sa o fac, ci pentru ca vreau. Privesc imaginea distorsionata de timp, temeri si umbre. Culmea este ca stiu unde este problema, dar degetele impietrite nu sunt in stare sa actioneze. Intind dureros mana spre imaginea creata si incep sa zgariu. Cred si sper ca undeva acolo dupa straturile de sticla ma voi regasi. Stiu ca se poate … am mai fost acolo. Degetele imi sangereaza puternic pe masura ce schijele de stica scrijelita cu atata efort intra incet si dureros sub unghii. Si totusi nu vreau sa cedez … Strang puternic din dinti pana incep sa imi sune in urechi zgomotul maselelor care incep sa crape sub forta bruta la care sunt supuse. Strivesc lacrima din coltul ochiului in timp ce imi intiparesc pe fata un zambet tamp si amar. Acel zambet mai dureros decat lacrimile celui care plange … Nu, nu vreau sa cedez, vreau sa ies de acolo, vreau sa sparg aceasta oglinda cu orice pret …

Globul de sticla se transformase intr-o oglinda in care ma priveam si nu ma mai recunosteam. Frica de a trai a ramas, s-a schimbat doar metoda de protectie a tot ceea ce inseamna interactiune, magie,  mister, vis … Vreau sa ies, sa fiu liber, sa nu mai fiu propriul prizonier …

Si totusi … avem atat de putin control asupta a ceea ce suntem, asupra cine suntem si unde ne cautam Soarele apus candva …